Viaţa din pustiul Spatei

Drumul de noroi. Foto: Eugen Demetercă

E neras de săptămâni. Părul şi-l ţine ferit de rigoarea unui piaptăn. Bătrâneţea i s-a urcat în spate şi-l apasă. De ochi nu i s-a atins. Îi mustesc încă de viaţă. Păstrează în ei lumina care curge peste păduri şi fâneţe. Cred că numai pentru lumina asta a revenit aici, în satul al cărui duh a pierit cu zeci de ani în urmă. Se uită peste dealuri, spre Vizma, spre Bruznic şi Bara. Din toate părţile ne copleşeşte clorofila. Priveliştea pare suspendată de nişte raze limpezi ca picturile medievale. “Moş Şera, nu-i prea mult noroi în raiul dumitale”? Surâde. “Ba da, ne mănâncă noroiul, iar când se usucă pământul, ne mănâncă puricii”.

Exodul

Îmi vorbeşte despre nişte purici care se înmulţesc şi zac în ţărâna uscată. Cum prind picior de om sau de dobitoc sar şi-l chinuie cu înţepăturile lor ticăloase. Am noroc: e vremea noroiului şi nu risc să fiu anemiat de mărunţii vampiri ai Spatei. Bătrânul se sprijină de colţul casei aproape dărăpănate. A căzut tencuiala pe alocuri şi se văd bârnele sfredelite de carii. În fereastră, câteva ghiceve cu muşcate roşii. Le-a adus nevasta lui, tanti Florica, din Ghiroda, o comună mare lângă Timişoara. Acolo s-au aşezat ei după ce au părăsit Spata, cu mulţi ani în urmă. Satul s-a pustiit atunci repede.

Ţăranii şi-au încărcat în camioane şi cărămizile şi grinzile caselor desfăcute bucată cu bucată. S-au dus unde le-a venit mai bine, în satele mari din câmpie, în Lugoj şi Timişoara, să muncească prin fabrici ca să aibă copiii lor o viaţă mai uşoară. Mirajul oraşului, CAP-ul, izolarea şi nămolul au stins suflarea Spatei. Pe vetrele fostelor case au crescut ierburi şi tufişuri. Abia recunoşti că aici au trăit cândva aproape o sută de familii. Destinul le-a risipit pe toate. Au lăsat numai oasele morţilor într-un cimitir cotropit mai târziu de buruieni şi arburşti sălbatici.

Cimitirul e un crâng cu nişte cruci de lemn putrezit răsturnate prin tufişuri. Aici zac toţi acei care odinioară făcuseră din satul lor o grădină. Munceau pământul cu boii, ţineau stupi, îngrăşau porci în pădurea cu ghindă şi nu le păsa că trăiau izolaţi într-un vârf de deal: lumea lor le era de ajuns. Apoi a năvălit comunismul, i-a lăsat fără boi şi fără ţarini, le-a băgat pe gât CAP-ul şi lumea lor a luat-o la vale. Au rămas cu timpul numai câteva case ruinate, o biserică părăginită şi clădirea şcolii şi a căminului cultural cu acoperişul prăbuşit pe jumătate.

Căminul cultural? Nu, doar cloacă pentru purici. Foto: Eugen Demetercă

Familia Şera Nicolini a plecat printre ultimele. Nu o lăsa inima să se rupă de satul tinereţii. Aveau copilul la şcoală şi nu mai rămăseseră decât doi elevi. Nu mai era de trăit în Spata. Au încărcat totul în camion şi s-au dus şi ei. Şi-au construit casă nouă lângă Timişoara. Pe băiat l-au transferat la o şcoală în oraş. Bărbatul şi-a găsit de lucru la un depozit frigorific. A muncit zi de zi la –10 grade C, stivuind cu un utilaj carcase de porc pentru export. Soţia lui a nimerit mai bine, la cofetăria Macul Roşu, apoi femeie de serviciu la o farmacie.

Înapoi sub cerul Spatei

După revoluţie, în anii aceia clocotind de speranţe, bărbatul şi-a anunţat familia că se întoarce. Împlinise 50 de ani, iar serviciul friguros îi mânca sănătatea. Spata l-a ispitit cu peisajele ei şi cu promisiunea libertăţii. A fost ca un vis care s-a ivit din trecut şi l-a învăluit. Puterea acelui vis l-a adus pe Şera înapoi. În noroaie şi în mijlocul puricilor. Vecin cu biserica ruinată şi cu şcoala gata să cadă. Un singuratic într-o casă şubrezită de vreme, în marginea unui drum bântuit iarna de lupi şi poate de sufletele celor sosiţi de pe lumea cealaltă să-şi plângă satul înghiţit de sălbăticie.

Moş Sera şi tanti Florica. Foto: Moni Stănilă

Tanti Florica a refuzat, la început, să-l urmeze. Venea însă de două ori pe lună să-i gătească şi să îngrijească mormintele părinţilor ei. Visa noaptea că aluneca dealul cu cimitir cu tot şi oasele morţilor se împrăştiau peste tot. Abia aştepta să vină sâmbăta, să se urce în tren şi apoi să răzbească prin noroaie ca să vadă că nu s-a mişcat nimic, decât că poate a mai căzut o cruce sau ierburile sunt şi mai înalte. O înfiora ce mai rămăsese din Spata, satul pe care îl părăsise cu ochii în lacrimi. În final însă a acceptat şi a rămas.

Au vaci multe, vreo 200 de oi şi o ciurdă de porci. Prea multe animale pentru puterile lor. E ambiţia lui Moş Şera. A vrut să fie fermier, să îşi facă singur program. Nici nu a mai aşteptat pensia. S-a mutat în casa socrului său, una dintre puţinele care au rezistat exodului, fiindcă locatarul nu a vrut să plece. A închis ochii aici, sub cerul Spatei. Moş Şera i-a luat locul. Tanti Florica nu-l iartă că a adus-o iar în singurătatea asta. Se obişnuise la oraş, îi plăcea acolo. I s-a făcut milă de bărbatul ei şi a venit să trăiască alături de el în mizeria pe care frumuseţea dealurilor nu o fac mai suportabilă.

Femeia mă priveşte prin lentilele ochelarilor cu nişte ochi albaştri şi obosiţi, aproape resemnaţi. Sufletul îi e însă neîmpăcat, aproape în fiecare zi îşi ceartă bărbatul. “Mi-o părut rău când am plecat şi acum îmi pare şi mai rău că m-am întors. E muncă multă şi noi suntem bătrâni şi slabi. Nu mai e pentru noi viaţa asta aici. El nu vrea să mai vindem din oi, din vaci. Vrea multe animale, dar nu vede că nu mai suntem în stare. Ce mai caut eu aici? De ce m-am întors?”. Strigă la vaci, dar parcă ar vrea ca vacile şi oile şi porcii să fugă şi să dispară, iar ea să se trezească în casa din Ghiroda, ca dintr-un coşmar. Satul tinereţii ei a dispărut, nu-l mai găseşte decât în memorie, într-un roi de amintiri luminoase. Spata de acum e un sat fantomatic, un loc dezolant şi vitreg pentru o familie care a vrut să întoarcă timpul, să fie ca altădată.

Au venit doi bărbaţi din Bruznic, cu căruţa peste dealuri, să castreze porcii şi, în câteva minute, liniştea se face ferfeniţă. Porcii se zbat în noroi să scape din strânsoarea funiilor şi a braţelor şi ţipă ca în infern. Singura lor şansă ar fi să smulgă prunii de care sunt legaţi şi să zboare până la norii ăia frumoşi a căror umbră curge lin peste păşuni. Bisturiul taie însă precis şi masculinitatea lor se revarsă într-un castron de tablă. Mâinile femeii erau obişnuite să ţină tăvile cu amandine şi savarine.

Când ţipetele porcilor încetează, îi aud reproşurile stimulate probabil şi de prezenţa mea, martor indezirabil al traiului lor primitiv. “Moş Şera, nu toată lumea-i mulţumită de raiul dumitale!”. “O să-i dau drumul, o las să plece la Ghiroda, dar să ştii că pe mine tot aici mă găseşti. Nevastă-mea a fost cea mai frumoasă fată din Spata. Eu sunt de loc din Vizma, e pe dealul celălalt spre apus. Am iubit-o pe Florica de când am văzut-o şi am vrut să mă însor cu ea şi să trăiesc în Spata că am iubit şi satul ăsta mai mult decât Vizma unde m-am născut. Acum ei nu-i mai place, dar uite aerul ăsta nu-l mai găsesc nicăieri”.

Foto: Moni Stănilă

Un singur lucru îl necăjeşte cu adevărat. Nu mai are puşcă. S-a întors în Spata cu arma pe umăr. Îl făcea să se simtă puternic în nopţile singuratice de iarnă când haitele de lupi urlau în apropierea casei. Vara trecută, nişte ciobani tineri au băgat oile în grădinile sale. I-a somat să plece. S-au înjurat. S-au ameninţat. De frică, a tras. Glonţul s-a topit în aer. Văzând că nu-i de glumă, ciobanii s-au retras. L-au reclamat la poliţie. Bătrânul a scăpat de proces, dar a rămas fără puşcă. I-au confiscat-o poliţiştii şi nu a reuşit să o mai recupereze. Scrie petiţii către diverse instituţii din Timişoara şi Bucureşti. Are autorizaţie de port armă. A tras în aer. A vrut, zice, numai să-i sperie, să nu se apropie cu bâtele. Spata nu-i nici pe departe un fief al bătrâneţilor liniştite.

Valea oilor

Câţiva oieri din Sibiu au pus ochii cu ani în urmă pe Spata pustiită. Au cumpărat cele câteva case care cu chiu cu vai mai stăteau în picioare şi zeci de hectare de păşune. Familia Vonica din Poiana Sibiului s-a aşezat prima, încă de pe vremea CAP-ului, apoi au venit jinarii, familiile Sterp şi Dragomir. Un italian a cumpărat vreo 200 de hectare, a semănat în primul an porumb şi grâu, apoi nu l-a mai văzut nimeni. Spata s-a transformat într-un conglomerat de târle. Toată valea pînă spre câmpie e sub dominaţia turmelor. Spata a ajuns o foarte productivă fabrică de telemea. Un cordon de brânză leagă Spata de Bucureşti.

Porcii mişună şi scurmă prin centrul fostului sat. O scroafă coboară pe scara de beton dintr-o cameră a clădirii care a fost cândva şcoală şi cămin cultural. Acolo e acum coteţul ei. Acolo sălăşluieşte una dintre coloniile acelea de purici înfricoşători de care pomenea moş Şera. Peste drum e biserica. Vârful turnului s-a prăbuşit. Într-o firidă vegetează un copăcel. Sfânta liturghie nu se mai ţine de multă vreme. Naosul arată ca o magazie părăsită. Clopotul a fost transportat la o biserica dintr-un sat din apropierea Lugojului. Pentru cine să mai bată şi cine să mai tragă de funii? La sărbători, oierii se duc în satele lor din Munţii Cindrelului. Aici nu-i casa lor şi sufletul lor nu-i legat de aceste locuri. Aici e numai păşunea pentru oile de pe urma cărora câştigă bani să aibă în Mărginime case mari şi bine întreţinute. Fără ei, sălbăticia ar fi cotropit definitiv vatra fostului sat.

Acum, e o forfotă continuă de animale şi tractoare. Puţin după prânz, un băietan îşi mână turma spre sat. Ascultă muzică de pe un telefon mobil ţinându-şi o galenă înfiptă în urechea dreaptă. Dă comenzi unui câine boitar care se repede spre oile rebele. Trecem pe drumul dintre fosta şcoală şi biserica părăsită. Ajungem la familia ciobănaşului: o mamă cu patru copii, cel mai mare abia a împlinit 20 de ani. Stau în casa unui fost gospodar din sat. Magazia s-a umplut cu putini cu brânză, sub şopron se înghesuie câţiva viţei. Femeia mă invită în casă. E vorbăreaţă şi prietenoasă. Îmi aduce un teanc cu poze. Îmi arată casa lor din Jina. E din cărămidă, cu două etaje. Înainte să vină aici, câştigau bani din comerţul cu brânză. Au vândut ani buni în Piaţa Delfinului. Apoi, soţul ei a hotărât să se stabilească în Spata şi să ţină oi.

Cel mai frumos miel. Foto: Eugen Demetercă

Au cumpărat casa asta cu acareturi şi 20 de hectare de teren. Bărbatul i s-a dus cu ceva treburi la Jina. Pe drum, a făcut infarct. Avea 43 de ani. Lenuţa Sterp a rămas să îşi trăiască văduvia în noroaiele Spatei. La casa din Jina nu au mai lucrat nimic. A rămas aşa ca în fotografie, netencuită. Cu banii câştigaţi din vânzarea brânzei mai repară acareturile de aici. Au 160 de oi, vaci, porci, orătănii, o grădină cu zarzavaturi şi un tractor cu ajutorul căruia răzbesc prin noroaie. Drumul de la Bara până la Spata se preface după fiecare ploaie într-un fluviu de noroi frământat de copite şi roţi. Noroiul ăsta ar descuraja şi o armată. Dacă Spata ar fi o cetate, nu ar cuceri-o uşor. Calc cu spaima că sub talpă dospeşte un hău de nămol. Abia îmi smulg un picior, celălalt se şi scufundă până la genunchi. Îi înţeleg pe cei care au plecat. O înţeleg şi pe tanti Florica. Postmolul a învins un sat întreg. Numai oierii îi rezistă.

Roţile tractoarelor lasă în urmă şanţuri adânci. Apa le transformă în crevase. Încet, dar sigur, îşi împlineşte opera de eroziune. Ar fi nevoie de un drum pietruit, dar în vremuri de criză sigur nu mai sunt bani pentru un astfel de proiect aproape utopic. Pe indicatorul rutier din faţa primăriei din Bara s-a depus un strat de rugină atât de gros, că abia pot citi “Spata 4 km”. Rugina aceea care a mâncat tabla comunică totul. E adevărata informaţie. Ar putea fi smuls şi nimeni nu ar băga de seamă. Bine că la Spata e totuşi curent electric. Oierii au televizoare şi iluminat stradal.

Mă ţin strâns de obloanele metalice ale remorcii, noaptea târziu, pe drumul de întoarcere. Tractorul se opinteşte şi gâfâie printre tufe de măceş. Roţile mari aruncă în urmă jeturi de noroi. Dacă nu ar fi balansul ăsta gata să mă azvârle, probabil aş adormi. Spata m-a sleit de puteri. Îi privesc în depărtare punctele luminoase aliniate în noapte ca pe marginea unui bulevard. Primul stâlp e lângă casa lui moş Şera. Probabil nu s-a culcat, probabil scrie o petiţie ca să-şi primească puşca înapoi sau îşi aminteşte de vremurile fericite când s-a însurat el cu cea mai frumoasă fată din Spata. Un alt stîlp e lângă casa Lenuţei Sterp. Fetele ei probabil se uită la televizor. Şi tot aşa, neon după neon, până în capătul de nord al drumului unde a fost clădirea CAP-ului. Acolo şi-a făcut casă Ion Vonica, şi el un telespectator fidel al programelor de seara târziu, după ce mulge oile.

Tractorul scapătă dincolo de culmea dealului şi luminile Spatei dispar. E ultima imagine dintr-o poveste deja obsedantă.

PS: Am căutat Spata pe internet. Am găsit un reportaj într-un ziar timişorean şi o evocare pe un blog. Doar atât despre satul îngropat în noroi. Am aflat, în schimb, că în Grecia există un oraş cu exact acest nume, la 20 km est de Atena. În apropiere se află aeroportul internaţional Eleftherios Venizelos. În jurul Spatei greceşti s-au construit cartiere rezidenţiale, se află ferme moderne, podgorii şi livezi de măslini şi cea mai mare grădină zoologică din Grecia. Oraşul a fost întemeiat în evul mediu de către clanul Shpata, emigrat din Epir. Shpata a fost o adevărată dinastie care a domnit prin secolul 14 în acea regiune. Informaţia mi-a stârnit, desigur, reverii istorice, dar nu sunt de ajuns ca să fixez o legătură veridică între clanul din Epir şi satul de pe dealurile Lipovei. Rămâne, desigur, loc pentru multe întrebări şi ironia destinului că două localităţi cu acelaşi nume se află la extreme: una – un oraş grecesc înfloritor, alta – un sat românesc aproape dispărut şi îngropat în noroaie.

2 comentarii

  1. Ce frumos articol cu amintiri a ceea ce a fost odata civilizatia la sat cu ce oameni erau acolo si de ce reguli si principii morale erau ei condusi in viata ce oameni erau si pe la noi inainte sa vina comunismul sa distruga tot, ce bogatie am fi putut avea azi, bogatie umana si nu neaparat materiala. Am numai 30 ani nu am apucat sa vad romania asta cel mult am vazut-o orin ochii bunicilor cand eram mic dar si bunicii dupa o viata grea sau dus prea devreme mult prea dereme ca eu sa ajung sa cunosc si sa inteleg dar am avut ocazia sa calatoresc mult si sa vad multe locuri si sa imi dau seama ca acolo unde a supravietuit civilizatia de la sat unde nu a fost ucisa ca la noi acolo oamenii stiu sa traiasca bine impreuna.