Who wants to live forever?

Nu știu de ce, dar, din când în când, îmi revine melodia asta-n minte. Nu neapărat legat de Queen, cre’ că mai degrabă o asociez cu Nemuritorul. Duncan McLeod of the Clan McLeod. Pe-acolo.

Da’ m-a izbit în freză, în seara asta, o constatare. Anume că, în general, sau în proporție de cel puțin 90%, viața e foarte plictisitoare. E o continuă rutină, e foarte mult automatism.

Te trezești, te speli pe dinți, faci duș, te-mbraci, iei autobuzul/mașina până la birou, te opreși la bucătărie să-ți iei o cafea, mai schimbi două vorbe cu colegul sau colega, eventual mai pui de-o cafea, te-ntorci la dat cu mătura, mai iei o pauză de țigară, mai schimbi trei vorbe, mai dai cu mătura, mai iei o pauză, se face ora de plecare, iei mașina/autobuzul până acasă, eventual te oprești la magazin să iei ceva de mâncare sau o bere, ajungi acasă, mănânci, bei o bere, schimbi trei vorbe cu partenerul/partenera de viață, mai bagi un Netflix sau un show de talente, te culci, o iei de la capăt. Ocazional, mai spargi monotonia cu o vacanță, îți cumperi iPhone-ul nou etc.

Exemplul poate fi extrapolat la nesfârșit. N-ai partener/ă? Luni și miercuri seara te duci la sală, marțea și joi mai bei o bere, două, vinerea ieși la bere cu X, sâmbăta – hai, să zicem – te duci la sală, seara ieși cu Y, duminica mai treci pe la neamuri etc. Ai copii? Timpul se condensează altfel, dar, în esență, dezvolți, pur și simplu, altă rutină.

Îmi închipui că e destul de ușor să pici în capcana lui “dar eu vreau să călătoresc, să văd lumea, nu cred că m-aș plictisi”, dar îmi închipui că, de la un punct încolo, tot o rutină ajunge și nu cred că e deloc odihnitor.

Anul trecut, am tot făcut naveta în țară, e extrem de obositor să zbori de pe joi/vineri pe duminică la fiecare patru-cinci-șase săptămâni. Și dacă ar fi să bați lumea în lung și-n lat, după vreun an sau doi, oricât ți-ar ține călătoriile creierul alert, tot ajungi să te plictisești.

Am făcut introducerea asta lungă pentru că mă uit pe facebook și mi se pare extrem de plictisitor. Sincer, nu știu ce dracului găseam atât de adictiv la rețeaua aia. Sunt aceleași meme – multe răsuflate – și aceleași subiecte și idei vânturate la nesfârșit și aceeași echo chamber care-ți amplifică dracii, că de ce n-a ieșit Barna, că de ce Iohannis e mut și că de ce Dăncilă e proastă.

Serios, judecând la rece, este un mediu extrem de plictisitor. Cre’ că lumea devine dependentă de facebook din cauză că se plictisește prea tare, din cauza acelui infinite scroll, din cauza lui drag for refresh, poate-poate găsești ceva interesant care să te scoată din monotonie.

Sunt, sincer, aproape convins că lumea nu are nimic de făcut. Nu că nimic mai bun de făcut, ci că nu are literalmente nimic de făcut. Nici nu mai cred că e vorba de vanitate sau de cum ne umflă egoul numărul de like-uri. Tind să cred că e exclusiv plictiseală.

Sau, nu știu, cred că lipsă de inspirație. Că oamenii ori se complac, ori nu mai au curajul să mai facă și altceva, să își asume niște riscuri, să ia niște decizii, să… ceva. Să mai schimbe niște lucruri în viața sau în jurul lor. Se complac în glumițe pe facebook.

Nu spun că rutina e un lucru rău. Suntem niște roboți care socializează de la mama natură, suntem destinați rutinei și automatismelor, dar suntem niște roboți care funcționează și pe bază de chimicale: oxitocină, dopamină pentru care facem lucruri, pentru care încercăm să ne batem cu plictiseala; însă dacă n-am funcționa pe baza unei rutine, probabil ne-ar exploda niște vene.

Mi se pare însă că acel scroll infinit, acele aceleași glumițe, aceleași subiecte, aceleași refresh-uri funcționează ca heroina, tragi de telefon, tragi de laptop să vezi ce se mai întâmplă deși ești conștient că nu se întâmplă nimic. Dar, poate, totuși, ceva se întâmplă, ceva care să mă scoată din plictiseală! Nu e nici un FOMO, nu e nici o teamă de a pierde ceva, e doar o nesfârșită teamă de a nu rămâne plictisit.

Viața e plictisitoare, iar noi ne complacem în tot soiul de nonprobleme – și nu doar la facebook mă refer, ci inclusiv la deciziile zilnice și la modul în care ne punem la îndoială calitățile sau capacitatea de a face una sau alta, de modul în care ne îndoim de oportunitățile care ni se oferă, de modul în care refuzăm să lăsăm altora decizii care nu-s ale noastre sau, pur și simplu, de frica de a avea încredere în alții.

Rutina nu e în sine rea. În definitiv, cum zicea cineva mai deștept ca mine, în rutină stă fericirea, în lucrurile mici care te fac să zâmbești sau să râzi, nu neapărat în lucrurile mari. Dar dacă tragi linie, șapte ore de somn, o oră de igienă, o oră de administrative, o oră (cel puțin) pe drum, opt ore la birou și încă o oră pauza de masă, și s-au făcut deja 19 din 24. Și nici măcar pe alea cinci ore rămase nu le ai întregi, în fiecare zi, ca să trăiești, că mai pierzi cel puțin două pe facebook, instagram, whatsapp, whatever.

Și devine cumva amuzant când amicii îți spun că nu știu ce li se-ntâmplă, că au insomnii, că nu se pot culca devreme, că se bagă în pat la unu, adorm la două și dimineața se trezesc, că nu înțeleg de ce nu se pot urni să se culce mai devreme.

Și răspunsul e relativ simplu: că nu simt că trăiesc în restul zilei și încearcă să recupereze noaptea, sub o formă sau alta, mai un film, mai un serial, mai un “stai să văd și episodul ăsta”, mai un scroll și-un refresh, poate-poate apare ceva interesant, poate-poate mă face să simt că trăiesc.

Or, date fiind toate aceste date, care e răspunsul corect la întrebarea aia? Dacă ne plictisim în halul ăsta, de ce ne-am dori să fim nemuritori? Ca să ne plictisim de-a pururi? Îți mai amintești sloganul ăla – de la ProTV OTV, cred -, “Nici nu știi ce pierzi“? Eh, fix asta e, nici nu știm ce pierdem. Și nu știm ce pierdem din cauză că nu suntem capabili să ne imaginăm ceva dincolo de rutina în care ne-am împotmolit. Ironia e, totuși, că zicem “ce mișto!” când, ocazional, în rutina de a scrolla pe facebook, găsim un articol despre cum cineva a descoperit cum să spargă rutina, cum să-și mai și trăiască viața, nu doar s-o numere în scrolluri de facebook și-n nesfârșite griji inutile pe care ai putea să le ignori – pentru că ai luxul ăsta, dar ți-l refuzi.

Dacă îţi place acest blog şi vrei să-l susţii, cumpără de la eMag folosind acest link.

12 comentarii

  1. Ăsta e motivul pentru care unii se mută în sălbăticie, în pădure, își iau rulote, tinyhouse-uri pe care le parcheaza pe unde pot/vor, ăsta e motivul pentru care unii se mută la țară, fac diverse forme de downshifting. Prin definiție suntem facuți să supraviețuim într-un fel de luptă cu natura. Ori la oraș, în special, chestia asta dispare sau eventual se transformă intr-o luptă nenaturală sau care n-a fost scrisă in codul nostru inițial. “Lupta aia cu natura” de la țară sau din sălbăticie, nu te scapă de automatisme, dar mai reduce din monotonie, ai mai multe scopuri, planuri, ai unde sa te ridici, sa te dezvolți, ai rezultate palpabile ale actiunilor tale. Ceea ce în viata de biropat lipsește. Ai tot ce-ti trebuie sa supraviețuiești fizic, foarte, foarte ușor. Și, paradoxal, tocmai asta cred ca e o problemă în sine. Dă o eroare ceva la psihic acolo. E ceva de genul: “dude, eu am comandă in cod acolo ca tb sa lupt cu natura ca sa am caldură, haine, apă, basic needs. Dar deja le am fara nici o luptă. Și ce fac acum cu comanda aia? O ignor? Mă duc in contextul in care pot s-o execut?”

  2. si eu m-am intrebat daca asta e sensul vietii, sa repeti o rutina fiindca asa traiesti… se poate numi asta viata psihica? viata psihica probabil tine si de uimirea unei surprize placute, bucuria de a invata ceva nou, dar cata memorie sa ai pentru lucruri noi? ce sa fie asa de creativ si original sa te mai surprinda? chipurile si Albert Camus a dezbatut tema asta in ‘Mitul lui Sisif’ (nu am citit-o si nu prea intentionez)
    si ganduri din astea am constientizat inaintea acestui videoclip:
    https://www.youtube.com/watch?v=bek1y2uiQGA (Avicii, I could be the one)

  3. Plictisitor?? Nu si cand te indragostesti de angajata ta…ufff..

  4. off topic: Poza de articol este gresita…. PRIMA data piesa a fost inclusa pe Highlander I cu Christopher Lambert :-D

  5. În logica asta înțeleg că așa te poți plictisi de orice, inclusiv de prieteni, partenerul de viață, nu? Ajungi să-i cunoști atât de bine încât nu văd de ce nu te-ai plictisi.
    De noi înșine ar trebui să fim cel mai plictisiți, să nu ne mai suportăm de cât de plictisitori suntem. Poate că așa se și întâmplă, nu?
    Frica asta de plictiseală a devenit un modus vivendi: ne străduim zi de zi să facem lucrurile mereu altfel, să fie ceva nou, provocator.
    Paradoxal, secolul vitezei și lipsei de timp cică ar fi ăsta iar noi apucăm să ne plictisim.
    De curiozitate, dați un search pe Google, să vedeți ce spuneau oamenii mari despre plictiseală.

    • @Gabi: teoretic, da. Practic, nu cred c-am văzut nici un cuplu în care să se plictisească unul de altul dacă ambii au minim simț al umorului. Rîsul omoară monotonia. Bașca, sînt alte chimicale din creier care funcționează în relația de cuplu.

  6. Simplificand, orice viata e rutina. Chiar daca spargi monotonia cotidiana, alegand un mod de viata alternativ, si acesta sfarseste, inevitabil, in banal. Solutia cioraniana emana subtil din articolul dvs. – farmecul discret al unei sinucideri izbavitoare! E chiar asa grea povara banalitatii? Sunt curios ce opinie ar avea o persoana grav bolnava, presupun ca ar regreta, cu siguranta, melancolia maruntisurilor zilnice!

    • @nickro: ba deloc, nu e nici o idee cioraniană în text. Tot ce zic e că, oricum ai da-o, sari dintr-o rutină în alta, iar rutina poate fi plictisitoare. Asta nu înseamnă că rutina nu e bună – fără ea, ne-ar exploda o venă, am și scris asta. Tot ce zic e că, în loc să ne pierdem vremea în rutine plictisitoare – gen scrollat pe facebook -, mai bine ne-am gîndi la cum să mai spargem monotonia. Atîta tot.

  7. Eu cred că dacă nu te plictisești cu tine, nu te plictisești niciodată. Plictiseala vine din superficialitate. Pot să văd un film drag de multe ori, recitesc unele cărți, uneori observ chestii pe care anterior nu le-am remarcat. Când cosesc iarba (că gazon nu pot să-i spun!) – și am de coasă, tată – de fiecare dată îmi trece ceva prin cap fără să știu dinainte (o melodie – de obicei tâmpită, dar nu e o regulă), un fragment de poezea sau dracu știe ce. Plictiseala e în noi. Sau nu e!

  8. Sincer, eu nu inteleg notiunea de plictiseala. Cred ca doar oamenii slab dotati intelectual – ca sa ma exprim politicos – se plictisesc. Intotdeauna va fi ceva nou de aflat, de citit de vazut, de cunoscut. Intotdeauna poti gasi ceva la care sa te gandesti… Intr-o singura situatie, admit ca as putea simti ceva asemanator cu plictiseala, daca as fi obligat sa fac la nesfarsit ceva ce nu-mi place… Dar atita timp cat dispun de (o oarecare) libertate personala, pot sa aleg de unde sa ma informez, ce sa citesc, la ce sa ma uit, cu cine sa vorbesc, pe cine sa cunosc, etc…. nu exista plictiseala. Si daca as trai forever, vorba cantecului, si dupa 1000 de ani, tot as gasi ceva ce sa ma intereseze…

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.